Vinovăția invizibilă în relații: când emoțiile celuilalt devin responsabilitatea noastră

Uneori, vinovăția în cuplu nu apare pentru ceva ce am făcut, ci pentru cum se simte celălalt. Când partenerul este supărat sau retras, în mintea noastră poate să apară rapid întrebarea: „Am greșit cu ceva?“. Iar dacă starea celuilalt nu se schimbă, disconfortul nostru poate să crească. În timp, o astfel de relație poate ajunge să funcționeze în jurul încercării de a evita sau de a calma emoțiile dificile ale partenerului.

Ceea ce am descris mai sus este o formă de vinovăție invizibilă, care nu apare neapărat pentru că am făcut ceva greșit, ci pentru că ajungem să credem că suntem responsabili pentru starea emoțională a celui de lângă noi.

Când emoțiile partenerului devin responsabilitatea noastră

În relațiile apropiate este firesc să fim sensibili la emoțiile celuilalt. Empatia face parte din intimitate, însă problema apare atunci când se transformă în responsabilitate și, în loc să rămânem conectați la experiența partenerului, începem să simțim că trebuie să-i reglăm emoțiile:

• dacă este supărat, încercăm imediat să-l înveselim;
• dacă este furios, căutăm să-l calmăm;
• dacă este dezamăgit, simțim că trebuie să reparăm situația;
• dacă rămâne nemulțumit, apare vinovăția.

Harriet Lerner, psihologă și autoare a cărții Dansul furiei. Ghid pentru femeile care vor să schimbe tiparul propriilor relații, descrie acest tipar în multe relații de cuplu¹, în care unul dintre parteneri devine foarte atent la reacțiile emoționale ale celuilalt și își ajustează constant comportamentul pentru a evita tensiunea. În timp, această adaptare continuă duce la autocenzură și la pierderea propriei poziții în relație.

Rădăcinile mai vechi ale responsabilității emoționale

Pentru mulți, această tendință nu începe în cuplu, ci mult mai devreme, în copilărie. În familiile în care emoțiile adulților erau intense sau imprevizibile, copiii puteau ajunge să creadă că starea părinților este cauzată de comportamentul lor. Și pentru că depind emoțional de adulți, copiii caută adesea moduri de a menține liniștea în relație. Unii devin foarte atenți la stările celorlalți, alții învață să evite conflictele sau să-și adapteze comportamentul pentru a nu provoca supărare. În timp, această adaptare poate deveni un mod obișnuit de a relaționa.

Conform teoriei atașamentului², formulată de John Bowlby, experiențele timpurii influențează modul în care interpretăm reacțiile emoționale ale celorlalți. Persoanele cu un stil de atașament anxios pot deveni deosebit de sensibile la semnele de distanță sau de nemulțumire ale partenerului și pot interpreta aceste reacții ca fiind rezultatul propriului comportament. În relațiile adulte, această sensibilitate se poate transforma într-o asumare excesivă a responsabilității pentru emoțiile celuilalt.

Empatie vs. responsabilitate

Unul dintre motivele pentru care este greu de observat acest tipar de asumare a responsabilității pentru ceea ce simte celălalt este faptul că seamănă cu grija și empatia. Brené Brown face o distincție importantă în cercetările sale³ despre vulnerabilitate: empatia înseamnă să fii prezent lângă cineva în emoția sa, nu să-ți asumi responsabilitatea pentru acea emoție.

Când cele două se confundă, începem să spunem mai rar ce avem nevoie, evităm conflictele de teamă că partenerul se va supăra, ne simțim vinovați când punem limite și încercăm să reparăm starea celuilalt, chiar și atunci când n-am făcut nimic greșit. În aceste condiții, relația devine dezechilibrată și unul dintre parteneri ajunge să fie responsabil pentru reglarea emoțională a celuilalt.

Vinovăția ca instrument relațional

Uneori, această dinamică este întărită și de mesaje care induc vinovăția. Nu este întotdeauna vorba despre manipulare conștientă, dar efectul poate fi puternic. Afirmații precum „M-ai făcut să mă simt așa“ sau „Dacă ți-ar păsa, n-ai face asta“ mută responsabilitatea emoțională către partener. Inducerea vinovăției este una dintre strategiile frecvente prin care oamenii exercită control emoțional în relații. Unul dintre parteneri transmite, direct sau indirect, ideea că starea sa depinde de comportamentul celuilalt. Iar pentru cineva care deja se simte responsabil pentru emoțiile partenerului, astfel de mesaje pot întări convingerea că trebuie să repare constant relația.

Ce aparține fiecăruia într-o relație?

Un principiu important în psihologia relațională este diferența dintre influență și responsabilitate. Comportamentul nostru poate influența emoțiile partenerului. Dacă rănim pe cineva, este firesc să ne asumăm și să reparăm. Dar emoțiile unei persoane nu sunt produse exclusiv de comportamentul altora.

Marshall B. Rosenberg, creatorul comunicării nonviolente, explica în cartea sa Comunicarea nonviolentă. Un limbaj al vieții faptul că emoțiile sunt legate în primul rând de nevoile și interpretările proprii ale fiecăruia⁴. Evenimentele externe pot declanșa reacții, dar nu sunt singura lor cauză, iar această distincție schimbă modul în care privim vinovăția în cuplu. Putem rămâne empatici și atenți la partener fără să preluăm responsabilitatea pentru starea lui interioară.

În relațiile stabile, ambii parteneri își asumă propriile emoții și pot vorbi despre ele, fără să transfere responsabilitatea asupra celuilalt. Asta nu înseamnă lipsă de grijă, ci o formă mai matură de relaționare. Putem asculta, putem susține și putem fi prezenți, fără să credem că trebuie să reparăm tot ceea ce simte partenerul. Paradoxal, atunci când responsabilitatea emoțională devine mai clară, relația devine mai sigură. Fiecare își poate exprima nevoile și limitele, fără teama constantă că va destabiliza emoțional cuplul. A înțelege această diferență dintre empatie și responsabilitate emoțională este un pas important pentru a ieși din cercul vinovăției în cuplu.

Ce putem face atunci când observăm acest tipar

Primul pas este să observăm diferența dintre ceea ce ne aparține și ceea ce aparține celuilalt. Este firesc să ne întrebăm dacă am contribuit cu ceva la starea celuilalt, însă nu orice emoție a sa este rezultatul comportamentului nostru. Uneori, emoțiile apar din nevoi personale neîmplinite, din stres cotidian sau din experiențe care n-au legătură directă cu relația.

Un alt pas important este să învățăm să tolerăm disconfortul emoțional din relație. Mulți oameni încearcă să repare imediat dacă simt tensiune în cuplu, pentru că este dificil să stea lângă supărarea sau dezamăgirea partenerului. Totuși, emoțiile au nevoie uneori doar de spațiu și timp pentru a se așeza, nu de o soluție rapidă.

De asemenea, este util să facem diferența dintre empatie și responsabilitate. Empatia înseamnă să fim prezenți și să ascultăm, fără să simțim că trebuie să schimbăm imediat starea celuilalt. Putem fi alături de partener fără să ne asumăm întreaga povară emoțională a relației.

Un alt aspect important este exprimarea propriilor nevoi și limite. În relațiile în care apare frecvent vinovăția, oamenii ajung adesea să spună mai rar ce își doresc, de teamă că vor provoca supărare. Însă o relație sănătoasă are nevoie de sinceritate și de spațiu pentru ca ambii parteneri să se exprime liber.

A fi aproape de cineva nu înseamnă să purtăm emoțiile în locul său, ci să putem rămâne alături de acea persoană, fără să ne pierdem propria voce în relație.

Articol publicat și pe Pagina de Psihologie, aici.
Credit foto: magnific.com

Referințe

1. Harriet Lerner, Dansul furiei. Ghid pentru femeile care vor să schimbe tiparul relațiilor lor, ed. Herald, 2018.
2. John Bowlby, Crearea și ruperea legăturilor afective, ed. Trei, 2016.
3. Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil, ed. Curtea Veche, 2022.
4. Marshall B. Rosenberg. Comunicarea nonviolentă. Un limbaj al vieții, ed. Ponte, 2014.