Abuzul nu e o lecție de viață, e abuz! O reflecție psihoterapeutică despre sens, suferință și vindecare

În ultimii ani, în special în spațiul online, a devenit tot mai frecventă ideea că orice experiență dureroasă ne este oferită „ca o lecție“ sau ca „o ocazie de creștere personală“. De la abuzuri și relații toxice, până la pierderi devastatoare și boli grave precum cancerul, totul pare să capete, în mod automat, o aură pedagogică cu tentă spirituală. Deși această perspectivă poate aduce alinare unora, pentru alții poate deveni o sursă subtilă de vinovăție, confuzie și perpetuare a suferinței.

„Oare de ce mi s-a întâmplat asta?“, „Ce am de învățat de aici?“ sunt întrebări cu care oamenii vin din ce în ce mai des la terapie. Sigur, este uman și firesc să ne punem întrebări, pentru că mintea noastră caută sens, mai ales în fața durerii. Dar e sănătos să ne punem întrebarea și în oglindă: „Ce riscăm dacă atribuim automat un sens fiecărei dureri?“.

Iluzia sensului predeterminat

A spune că totul se întâmplă cu un scop este o afirmație reconfortantă, dar adesea insuficientă și, în anumite cazuri, poate fi periculoasă. Psihologia traumei arată că multe evenimente dureroase – în special cele care implică pierdere, abuz sau violență – nu pot fi explicate sau justificate printr-un „scop superior“.

Judith Herman, în lucrarea sa de referință Trauma and Recovery (1992), subliniază că trauma distruge modul în care înțelegeam și percepeam lumea până în acel moment și tocmai această lipsă de sens face ca integrarea să fie atât de dificilă.

Alt autor, psihiatrul Bessel van der Kolk, ne arată în cartea sa, Corpul nu uită niciodată (2019), că primul pas în vindecare nu este găsirea unui sens, ci crearea unui sentiment de siguranță. Să ne simțim în siguranță în corpul nostru, în relațiile noastre, în prezentul nostru. Când încercăm să extragem rapid o lecție din ceea ce ni s-a întâmplat, riscăm să grăbim procesul psihic de integrare și, mai grav, să invalidăm suferința.

De asemenea, psihologia umanistă și abordările terapeutice bazate pe validare emoțională (precum terapia centrată pe emoții sau terapia somatică) ne învață că procesarea traumelor nu presupune neapărat să le interpretăm, ci să le simțim, să le trăim în siguranță, cu suport. Uneori, adevărata vindecare nu vine din sens, ci din contactul autentic cu sinele rănit.

În această direcție, psihoterapeutul Gabor Maté afirmă în cartea sa, Mitul normalității (2022), că societatea în care trăim tinde să valorizeze funcționarea și raționalizarea în detrimentul simțirii reale. „Trăim într-o cultură care preferă să explice durerea, nu să o simtă“, spune autorul. Astfel, transformarea automată a durerii în inspirație poate deveni o formă de bypass emoțional, un mod de a evita ceea ce doare cu adevărat.

În plus, există o diferență esențială între a găsi un sens personal în urma unei suferințe și a presupune că orice durere are un sens care trebuie descoperit. Prima variantă implică alegere, maturizare, autonomie psihică. A doua, în schimb, poate deveni o formă subtilă de evitare: dacă totul are un scop, poate nu mai e nevoie să simt pe deplin durerea, să o înțeleg, să stau cu ea.

Lecție sau limită încălcată?

Unele experiențe dureroase nu sunt lecții, ci semnale. Ele nu vin să ne învețe, ci să ne oprească. Să ne spună că s-a depășit o limită, că ceva nu e în regulă, că am fost răniți atunci când și acolo unde n-ar fi trebuit să fim. Să interpretăm imediat un abuz sau o trădare ca pe o ocazie de învățare poate muta responsabilitatea de la agresor la victimă, aspect care poate perpetua vinovăția și rușinea acesteia.

În alte cazuri, precum o boală gravă, interpretarea apariției bolii ca având un scop poate culpabiliza indirect persoana bolnavă („Ce-ai făcut greșit?“, „Ceva ai făcut tu de-ai ajuns în situația asta!“), ca și cum boala ar fi fost aleasă sau meritată. Această perspectivă apare, uneori, în zonele de spiritualitate new age și poate adăuga o povară psihologică peste suferința fizică deja prezentă.

Conform teoriei atașamentului (Bowlby, 1969; Ainsworth, 1978), persoanele care au trecut prin relații în care au fost neglijate sau agresate pot dezvolta o înclinație spre autoculpabilizare: „Poate am atras asta“, „Poate am ceva de învățat de aici“, „E vina mea că mi s-a întâmplat asta“. În realitate, acele experiențe abuzive n-ar fi trebuit să se întâmple, iar lecția – dacă există – apare doar atunci când persoana găsește un sens propriu, dacă și când este pregătită, după ce trece mai mult timp, nu în timpul sau imediat ce s-a încheiat experiența traumatică.

Sensul este o alegere, nu o obligație

Viktor Frankl, psihiatru și supraviețuitor al Holocaustului, a scris în cartea Omul în căutarea sensului vieții (1946) că între stimul și răspuns există un spațiu. Iar în acest spațiu se află libertatea noastră de a alege. Frankl nu a afirmat niciodată că suferința trebuie să aibă un sens, ci că putem alege să-i dăm unul.

Această distincție e esențială. Nu suntem datori să vedem lecții în orice experiență traumatică. Nu ne putem cere să fim mai înțelepți doar pentru că am suferit. Dar putem să alegem, în ritmul propriu, dacă o anumită durere ne-a dus undeva, ne-a schimbat, ne-a deschis sau ne-a închis. Iar uneori, singurul scop al durerii poate fi acela de a ne face să cerem ajutor.

Încotro, după durere?

Așadar, nu tot ce doare e o lecție. Uneori, este doar durere. Alteori, este un eveniment din viață care ne depășește complet resursele emoționale. Durerea poate aduce cu ea și un mesaj, acela de a pune limite sănătoase. Și, în alte cazuri, poate fi durere dintr-o pierdere, care are nevoie de timp, de tăcere, de susținere.

Nimeni nu poate ști, în mijlocul experienței prin care trece, ce va însemna această experiență mai târziu. Uneori, lecția sau sensul apare abia după mulți ani. Alteori, nu apare deloc și e în regulă și asta. În psihoterapie, adevărata vindecare nu presupune să găsim sensul durerii, ci să ne (re)găsim pe noi înșine în raport cu ea.

Fiecare dintre noi are dreptul să dea propriul sens evenimentelor prin care a trecut sau să nu caute niciunul. Ce contează, până la urmă, nu este dacă ceea ce s-a întâmplat a avut un sens sau am avut de învățat o lecție, ci cum ne-a transformat acea experiență și dacă ne-a apropiat mai mult de cine suntem cu adevărat.

Așadar, nu tot ce doare e o lecție, dar orice durere pe care o simțim merită să fie ascultată.

Articol publicat și pe Pagina de Psihologie